despre bunici

Citind ultimul post a lui Nihasa, m-a venit in minte imaginea bunicii mele.
Bunica mea este one of a kind. Cred ca e prima oara cand vorbesc despre ea.De fapt, vorbesc in fiecare zi despre ea insa nu-mi mai trezeste emotii. Why…well…Am fost preferata lui bunicu din toti nepotii.
Bunica are inca 8 frati. Unii dintre ei mai traiesc inca la tara in comuna Oancea, jud. Galati. In aceasta comuna Petru Rares a pus bazele unei localitatati pentru razesii lui (razesi = oameni liberi). Printre ei, 2 neamuri: Ichimestii, veniti din Ardeal, familie de preoti care nu vroiau sa se converteasca la catolicism si atunci au fugit (noaptea mergeau si ziua dormeau in scorburile copacilor sa nu-i gaseasca potera) si neamul lui Sarbu, veniti din Serbia, cu oile. Aceste 2 neamuri sunt baza familiei mele, Sarbu de partea lui strabunicu, Ichim de partea strabunicii. Strabunicu a murit la 96 de ani, punand usturoi toamna in vie. Strabunica a murit putin dupa ce m-am nascut eu, din cauza inimii. Toate femeile din familie au probleme cu inima.
Bunica s-a intalnit cu bunicu dupa razboi. Bunicu era din Basarabia si a fugit cu fratii lui in Ro. Cred ca unul dintre ei mai traieste la Remetea Mica. Cred…familia asta s-a destramat in cele 4 colturi ale lumii.
Strabunica si una din surori au fost deportate in Siberia si doar strabunica s-a intors. Bunicu a fost in timpul razboiului in marina militara dar a scapat cu viata si s-a casatorit cu bunica. Pentru ca nu a putut sa-si ia actele din Basarabia (terminase liceul bunicu, mare treaba la vremea aia), bunicu a fost sofer toata viata lui. O sa fac poze diseara sa va arat unul din carnetele lui cand mergea prin tara. Mi l-a lasat mie. Cu bunicu mergeam la librarie, la crashma, pe faleza, calcam in noroi si saracu spala sosetele ca-i facea scandal bunica. Imi aduc aminte de o duminica in care a pelcat de la biserica si ne-a prins ploaia. Am urcat pe o strada si mie imi alunecasera sosetele prin deschizatura sandalelor si faceam pleos pleos cu ele prin balti. Bunica era disperat ca racesc si ne face bunica shmotru. Asa s-a intamplat dar e una din cele mai frumoase amintiri. Bunicu imi lua masinute, prajitura Siret la care mancam glazura si ma vedeam cu pensionarii lui care-si aduceau nepotii la crashma.
Cand a murit, a murit de inima. Eram in casa, bunica uda ardeii din gradina si bunicu imi povestea ceva. I s-a facut rau, am strigat-o pe bunica, bunica a crezut ca fac glume. A murit pe drumul spre spital. Imi dau lacrimile pentru ca mi-e foarte dor de el.
Sincera sa fiu, dupa atatia ani cand m-au crescut bunicii mei, somehow o invinuiesc pe bunica pentru ca bunicu s-a imbolnavit. A fost dura si i-a pasat mai mult de biserica si de “mantuirea sufletului” decat de noi. Bunica mea a fost la Ierusalim in razboiul de 6 zile din Israel din anii 70. Dupa ce-a murit bunicu, aproape ca a plecat de tot acolo, in Tara Sfanta. Cam atunci s-a produs ruptura intre mine si ea. Eu nu am fost atasata de ai mei cand eram copil. De-abia dupa ce am plecat la Bucuresti, m-am apropiat de ai mei. Pana atunci, nu aveam nici o treaba cu ei. Doar bunicii existau pentru mine.
Well, pana in clasa a 7a, bunica a stat mai mult in Israel si la un moment dat a stat 3 luni in Elvetia. Mi-a fost foarte greu. Cand s-a intors, n-am mai recunoscut-o. Pana am terminat liceul, am avut numai meciuri cu ea. Nu aveam voie de ies in oras, nu petreceri, nu veneau prieteni la mine. Dupa ce am facut 18 ani, somehow a luat mama problema in brate si am fost la cateva petreceri. Buncia nu a stat de vorba cu mine; putea doar sa-mi faca morala crestina si sa ma certe ca nu veneam la biserica sau nu ma spovedeam sau citeam o carte sfanta sau ca port pantaloni si nu fuste.
In continuare sunt invinovatita de bunica mea pentru faptul ca am plecat la Bucuresti. Pe mama nu o accepta, eu sunt “fiul” risipitor care nu se va mai intoarce.
Acum 2 ani, bunica a suferit un atac vascular. Anul trecut in aprilie a incercat cineva s-o omoare. De Craciun a facut inca un atac. Casa e in paragina. Si eu si mama suntem “persona non grata” somehow. Singura concesie a fost de ziua mea cand m-a sunat dis de dimineata sa-mi spuna “La multi ani”. Nu ma mai inteleg deloc cu ea. Orice i-as spune, sta si plange dupa mine si o invinuieste pe mama ca am fugit la Bucuresti. Inteleg, e un om batran si bolnav…but…
I love my mum, really! E cea mai tare mama. Mama e pe cale sa innebuneasca pentru ca bunica o chinuie nervos de fiecare data cand o suna. E impotriva tatei, a lui frate-miu, a mea, a mamei, a tuturor. Mama o sa cedeze. De-asta exista abonament cu minute sa ma sune, sa-mi planga la telefon. De cate ori vine la Bucuresti, parca se schimba la fata. In bine. Sper nici eu si nici mama sa devenim ce-a devenit bunica. Si mi-am dat seama de anumite lucruri acum, cand am imbatranit. Se pare ca si eu, si mama mostenim caracterul lui bunicu. De-asta poate suntem si asa inadaptabile la societatea de azi.
Nu vreau sa ajung asa cand voi fi bunica. Nu merita oamenii din jur sa ajung asa.

Welcome to my crazy circus!

Tags: Uncategorized